Scrisoare deschisă de excelență

 Ne-a scris o fosta  eleva si absolventa a scolii noastre. Dedicăm rândurile de mai jos tuturor absolvenților de clasa a VIII – a, promoția 2009,  ai  școlii „I. A. Bassarabescu” fostă „9 Mai”.

„Am gasit site-ul dumneavoastra (al  Școlii „I.A.Bassarabescu” n.n.) din intamplare si am zambit cu nostalgie pentru ca si eu, acum 11 ani, am terminat scoala “9 mai”. Da, asa se numea pe atunci si pentru mine asa va si ramane. Am zambit pentru ca mi-am dat seama cat de mult am avansat. Mi-as fi dorit si eu atunci sa citesc blogul scolii mele pe internet, sau sa fi avut macar calculator. Acum, din acest punct de vedere e mult mai simplu si mai bine. Am zambit nostalgic pentru ca eu imi aduc aminte cu cea mai mare bucurie de perioada scolii primare si a ciclului gimnazial. Nu stiu daca si elevii de acum vor simti la fel peste ani. Avand in vedere faptul ca au parte de aceiasi profesori cu har pe care i-am avut eu, cred ca da. Totul este sa nu priveasca in jur, ci doar in ochii si sufletele dumneavoastra, ai profesorilor lor.

Am stiut atunci ca vreau sa va scriu din doua motive. Unul este acela ca vreau sa le multumesc tuturor profesorilor mei, si bineinteles, doamnei invatatoare, pe care eu sincer, am considerat-o si am iubit-o mereu ca pe a doua mama. Stiu ca, poate, auziti de multe ori aceste cuvinte sub forma unor vorbe, dar ele trebuie sa ramana undeva scrise, si mai ales sa fie auzite si de altii. Imi amintesc ca la una din orele de dirigentie, doamna diriginta Petcu Elena ne-a dat un chestionar. Una dintre intrebari era “Cine si cum ti-a influentat viata?”. In inocenta si in prostia noastra, multi am scris ca nimeni. Probabil ca era mult mai usor asa. Acum cred cu toata fiinta mea ca dumneavoastra ati fost cei care m-ati impresionat in acea perioada, care m-ati format pentru a deveni ce sunt acum. Daca si ceilalti elevi vor citi aceasta scrisoare li se vor parea, poate, doar niste cuvinte pompoase, insa, in timp, vor vedea ca si ei le vor folosi.

Intodeauna ramaneam uimiti de vorbele doamnei directoare adjunct de atunci, ce ne spunea ca niciodata nu vom mai intalni la liceu profesori care sa ne ajute si care sa ne poarte de grija asa cum o faceati dumneavoastra. Ei bine, ajunsa la liceu am descoperit ca intr-adevar avea dreptate.

Nu am regasit nicio serbare de iarna la fel de frumoasa pentru simplul fapt ca nu mai faceam parte din corul doamnei profesoare Prodan. Nu am voce, dar pe atunci, chiar credeam ca eu cant frumos, pentru ca imi dadeam silinta ca totul sa iasa bine si ca la sfarsit sa ii vad pe profesorii mei mandrii de mine.

Niciodata nu m-am chinuit mai tare sa il conving pe domnul profesor Ungureanu de faptul ca eu merit 10 la romana, pentru ca eu, spre deosebire de toti colegii mei, aveam imaginatie si puteam “vedea” mai mult decat ei. Si, binenteles, niciun alt 10 nu a avut vreodata aceeasi valoare.

La matematica nu am fost buna niciodata, recunosc, dar avand-o ca diriginta pe doamna profesoara Petcu Elena, ma chinuiam mereu sa nu o dezamagesc, pentru ca eu pe atunci, nu constientizam importanta acestei materii. Daca ar fi fost dupa mine, recunosc faptul ca as fi invatat doar la engleza si romana. Totusi, interactiunea cu persoane menite pentru a ne ilumina calea, ca dumneavoastra, faceau ca deseori, sa trec peste anumite retineri pe care le aveam. Probabil ca o parte din rolul unui profesor este acesta: sa stie cum sa si-l apropie pe elev. Cei care sustin ca exista profesori buni si exigenti, le spun ca nu exista asa ceva, ca bunatatea unui om trece dincolo de ceea ce vrea, poate, sa arate doar pentru a-i motiva pe elevi.

Eu si colegii mei ne facuseram un obicei de a-i fura cat mai multe zambete doamnei profesoare de chimie Deaconu si eram tare mandri ca nicio alta clasa nu reusea ceea ce noua ne iesea de minune. Mai sunt, probabil, multe alte istorisirii cu absolut toti profesorii mei, insa timpul a facut ca ele sa ramana doar in suflet, nu si in memorie.

Un lucru este cert, sper ca toti profesorii tineri sau mai experimentati sa fie ca dumneavoastra, sa stie faptul ca a fi profesor inseamna mult mai mult decat a preda si a transmite informatii.

Al doilea motiv pentru care am vrut sa va scriu este pentru ca vreau sa va impartasesc o experienta pe care am trait-o nu cu mult timp in urma. De prin clasa a XI-a am inceput sa imi doresc sa devin profesoara. Viata a facut ca, pentru o perioada, acesta sa fie drumul meu. Atunci cand am ajuns la catedra am inteles cui ii datorez, oarecum, pasiunea mea pentru limba engleza, ba mai mult, stilul meu de a preda. Din prima zi in invatamant mi-am adus aminte de doamna profesoara Dori Loreta ( fosta Serban) atunci cand a intrat pentru prima oara in clasa noastra. Eram clasa a VI-a si bineinteles am inceput sa fim galagiosi. Scria la tabla si dintr-o data s-a intors , fixandu-ne cu privirea. Nu ne-a spus nimic, pur si simplu ne-a facut sa fim atenti si sa o urmarim. Parerea generala dupa acea ora de curs a fost ca avem parte de o profesoara de engleza super buna, care ne preda foarte bine. Am stiut atunci ca eu vreau sa fiu intocmai ca dumneaei, din toate punctele de vedere.

Chiar daca peste tot se spunea ca un profesor trebuie sa fie exigent pentru a se impune, mie nu mi-a pasat. Pentru ca as fi dat orice ca macar un elev de-al meu sa ma iubeasca si pe mine asa cum o iubesc eu pe doamna profesoara. Datorita dumneaei am invatat limba engleza, ce mi-a deschis numeroase oportunitati in viata. Datorita dumneaei la orele de engleza niciodata nu am stat suparata sau trista, pentru simplul fapt ca doamna profesoara nu ma lasa, intrebandu-ma mereu ce am. Mereu am considerat ca am talent la scris, insa, doamnei profesoare, chiar nu stiu cum i-as putea spune cat de mult o admir. Ar putea intelege daca i-as spune ca atunci cand trec pe langa scoala, prima la care ma gandesc este dumneaei, daca i-as spune ca atunci cand predam limba engleza, incercam sa imi amintesc exact felul in care ne preda dumneaei noua, sau prin simplul fapt ca ma rog mereu sa ii fie bine…

Mi-as dori ca toti profesorii, mai presus de toate lectiile, proiectele, sedintele si tot ceea ce fac pentru elevi, sa si-i apropie cu sufletul pentru ca, peste ani, asta e tot ce conteaza. Mi-as dori ca elevii si parintii sa aiba mai mult respect pentru institutia scolii si sa invete sa cunoasca profesorii, fara a-i mai judeca dupa ce se spune la televizor, sau din cazuri particulare. Ne-am intoarce intr-un fel, in perioada gimnaziului meu, in care zambetul si lauda unui profesor cantareau mai mult decat notele mari.”

„Multumesc!”

Marina Rasnoveanu

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: